E’ scomparsa la nostra socia Doina Botez pittrice di grande e riconosciuto talento e donna sensibile, generosa e altruista

Comunichiamo, a quante la conoscevano, la scomparsa della nostra socia Doina Botez pittrice di grande e riconosciuto  talento e donna sensibile, generosa e altruista.

Nel nostro Club era la più taciturna ma sapeva tirar fuori la sua voce con forza grafica per offrirci idee, realizzare locandine straordinarie, poster suggestivi, calendari surreali e agendine fantasmagoriche.

Riusciva con i suoi colori ad esprimere non solo la forza delle sue idee ma anche la straordinaria sofferenza interiore tangibile nelle sue opere esposte in tutto il mondo.

Siamo onorate di averla avuta tra noi e di aver condiviso un decennio di vita insieme lavorando su tematiche che ci stavano a cuore: la realizzazione di quella parità di genere senza violenze e sopraffazioni e quella libertà intellettuale a lei particolarmente cara tanto da aver dovuto lasciare la sua Romania negli anni bui della dittatura.

Grazie Doina per la tua amicizia e il tuo sorriso e per lo spirito di servizio a favore delle altre donne  che hai offerto ai nostri comuni ideali zontiani.

Le socie dello Zonta e-club Roma Parioli

Membra noastră Doina Botez, pictoriță cu un talent deosebit și recunoscut și o femeie sensibilă, generoasă și altruistă, a decedat.
*Dorim să transmitem celor care au cunoscut-o *despre trecerea în neființă a membrei noastre Doina Botez, o pictoriță extrem de talentată și o femeie sensibilă, generoasă și altruistă.

În Clubul nostru era cea mai taciturnă, dar știa să-și scoată vocea la iveală cu forță grafică pentru a ne oferi idei, a crea postere extraordinare, afișe evocatoare, calendare suprarealiste și jurnale fantasmagorice.

Ea a reușit să exprime prin culorile sale nu doar puterea ideilor sale, ci și extraordinara suferință interioară, tangibilă în operele sale expuse în întreaga lume.

*Suntem onorați ca am avut-o printre noi si am impartasit *un deceniu de viață împreună, lucrând la probleme care ne-au fost dragi: realizarea egalității de gen fără violență și opresiune și libertatea intelectuală care i-a fost atât de dragă încât a fost forțată să-și părăsească România natală în anii întunecați ai dictaturii.

Mulțumesc, Doina, pentru prietenia și zâmbetul tău și pentru spiritul de slujire față de alte femei pe care l-ai oferit idealurilor noastre zontiene comune.

Membrii e-clubului Zonta Roma Parioli

Roma, 28 febbraio 2023

Sursa: zontaromaparioli.org

Doina Botez – Perenitatea vizualității clasice europene, Revista ARTA #72-73, 2025

Text Magda Cârneci

Participarea Ambasadei la Sărbătorile Naşterii Domnului

Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, Bogdan Tătaru-Cazaban, şi dl Mihail Banciu, ministru plenipotenţiar, vor participa la liturghia solemnă din ajunul Sărbătorii Nașterii Domnului, celebrată de Sanctitatea Sa Papa Francisc în Bazilica Sfântul Petru din Vatican (24 decembrie, orele 21.30) și la Binecuvântarea „Urbi et Orbi” (25 decembrie, orele 12.00).

Cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, ambasadorul României va fi prezent în comunitatea ortodoxă românească „Roma II”, iar duminică, 27 decembrie, va participa la liturghia celebrată de Preasfinţia Sa Părintele Episcop Siluan la sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei.

Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun şi Ordinul de Malta urează tuturor Sărbători cu bucurie şi un An Nou cu împliniri!

In imagine: pictură de Doina Botez după miniatura „Madonna Romena” din ms. Vat. Rom 6, f.71v (Biblioteca Apostolică Vaticana). Tabloul a fost oferit din partea României Papei Ioan Paul al II-lea în 1996.

Sursa: https://vatican.mae.ro/local-news/1543

Șevaletul ce i-a aparținut Doinei Botez, folosit pentru pictură în ateleriul său din Roma, expus la Galeria MIFA din București.

Str. Mihai Eminescu 151, Casa Cella Delavrancea, la etaj

În imaginariul meu personal Timpul Trecut este codificat ca o vietate cu solzii blânzi, adunătoare de întâmplâri și chipuri reduse la narative emoții, ca o pseudo-meta-felină domesticită și obosită de numărul cursiv de rostogoliri capricioase, ce reacționează neprimejdios când i se revitalizează articulațiile și ridicată în picioare provoacă uimiri contemporane.

coperta volumului „Trei pe față, trei pe dos”, 1985 / ilustrație din

 revista Fabulafia, nr. 4/2016

Precum știți, voi, cei care deja sunteți în contact cu proiectul ColoRo, functionăm ca un mic muzeu virtual al artiștilor predominanți perioadei pre-1989 care au fascinat cu arta lor ludică generații de copii, oferind aventuri vizuale, cu tenacitate păstrate și în alte decade de vârstă. Am parcurs documentar multe destine de artiști, labirintice și misterioase, fiecare purtând propria admirabilă amprentă, am adunat informații, am reansamblat cronologii și ilustrații, per total a fost o muncă de recuperare biografică și estetică, încercare de retrezire și sensibilizare culturală, cu ancora aruncată spre viitor, dar timpul prezent s-a insinuat și el acut în acest demers retrospectiv, aducându-ne o poveste de viață și alta de vacanță, firește, întru respectarea blazonului, însoțită de ilustrații.

Povestea se derulează într-un divers anotimp decorat cu vitalitate și entuziasm, iar personajele principale sunt Doina Botez – ilustratoare a poznelor infantile împânzite într-o multitudine de cărți, în special tiparite în anii ’80, și revista Fabulafia, nou pornită la drumul dificil al editării  poveștilor ilustrate.

Doina Botez, până la plecarea ei din România în toamna anului 1989, și-a împărțit măiestria grafică între scenografiile pentru Animafilm (multi ne mai amintim de serialele „Bălănel și Miaunel” sau „Aventuri spațiale”) și ilustrațiile pentru cărțile pentru copii de la Editura Ion Creangă, dar după un fatidic scandal legat de un volum de poezii semnat de Ana Blandiana (vestitul motan Arpagic), Doina Botez este impiedicată să mai lucreze și alege temerara soluție a exilului,  Italia, o țară solară care i-a oferit șansa împlinirii artistice, numeroase premii și expoziții au cuantificat și valorificat talentul artistei, dar din păcate atracția lăuntrică pentru ilustrația de carte infantilă s-a așezat pe un divan al nostalgiei. Aici, anecdota suferă o modificare, divanul avea o nostalgie cu termen de expirare în 2016, dintr-un colț activ al unui magazin de jucării s-a ivit năstrușnica idee a unei reviste foșnitoare pentru copii, și iată răsărind revista Fabulafia, proteică și zglobie, avansând de la număr la număr, calitativ și ca expunere, reînnodând tradiția lecturii juvenile ca particulă de divertisment și educație.

Când două personaje sunt însumate aceleiași dimensiuni afine (să zicem că e un adjectiv vitaminizant) întâlnirea lor aparține naturaleții creative cu impact benefic resimțit de cititori. Reîntoarcerea Doinei Botez în ilustrația pentru copii, are esența unei mărturii sentimentale, conține totodată un clinchet de sărbătoare provenit din bucuria regăsirii, pentru unii, iar pentru alții, uimirea descoperirii.

Și pentru cei care nu au aflat încă ce peripeții a mai imaginat Doina Botez, vă invit să vă recondiționați curiozitatea la raftul editorului. Lectură neîntreruptă!

Sursa: https://colo-ro.blogspot.com/2016/07/doina-botez-din-nou-la-joaca.html#more

Giuseppe Rippa

La libertà contro l’oblio della rassegnazione

Memorie di un vissuto recente muove su due piani che inevitabilmente si incrociano. Al centro la libertà e la sua limitazione morale, intellettuale, sociale, politica, che nasce dalla costrizione dittatoriale ma anche dalla rassegnazione e dalla assuefazione delle persone al ricatto, alla violenza delle tendenze autoritarie contro cui l’uomo comune non trova le energie e la forza di contrapporsi ma contro cui ad un certo punto decide di opporsi per sottrarsi all’oblio della rassegnazione.

Le illustrazioni di un libretto di poesie per bambini, che Doina Botez realizza per la poetessa rumena Ana Blandiana a fine anni ottanta, sono un sintesi, deliziosa e limpida, di coraggio e fermezza con cui l’artista, nella profondità della propria vocazione di autonomia e di reazione alle costrizioni, coglie la purezza della favola per inserire i segni di un dissenso fermo e non riducibile, inserendo figure nascoste e invasive che nell’immagine di animali, persone, oggetti, fotografano l’oppressiva minaccia di un regime totalitario.

Questa sua “provocazione” verrà messa all’indice dal regime di Ceausescu, non le sarà più permesso di illustrare altro…

L’altro piano è proposto nei quadri che si collegano alla rinocentite che Eugène Ionesco, nel suo teatro dell’assurdo, descrive come la metamorfosi, apparentemente surreale, in cui le persone sono trasformate fino al cedimento di fronte ai modelli autoritari e totalitari.

„Sono anni che mi sento stanco…! Faccio un tale sforzo a trascinare in giro la mia carcassa”. E poco dopo: „Ho sempre l’impressione che il mio corpo sia di piombo… come se portassi un altro sulle spalle. Non riesco ad aver coscienza di me stesso… non so nemmeno se sono proprio io”. Così il drammaturgo fa parlare uno dei suoi personaggi, preda di una paralisi da rassegnazione.

Bene, Doina Botez rende omaggio a Ionescu, che si sentiva oppresso da individui divenuti rinoceronti, con opere che raccontano una sorta di rottura di questa sofferenza. È un’ansia la sua di libertà e di lotta per realizzarla che non si ferma davanti ad una pressione ossessiva e disumanizzante.

La memoria, come ci ricordava Sciascia, da coltivare per definire un impegno civile che si sottrae alla passività e alimenta la speranza e la volontà di far emerge i valori civili e umani a cui ancorare il proprio futuro…

Testo critico per la presentazione della mostra personale „Memorie di un vissuto recente” al Palazzo Santa Chiara, Roma, dicembre 2019

Doina Botez: Memorie di un vissuto recente
di Giovanni Lauricella

Fra le antiche pareti di Palazzo Santa Chiara, con la cura di Carla Mazzoni e Giuseppe Rippa, promossa dal Centro Studi Arte Contemporanea Preferiti e dalla Nuova Associazione Amici di Quaderni Radicali, con il patrocinio dell’Ambasciata di Romania in Italia, dell’Istituto Culturale Romeno e dell’Accademia di Romania in Roma, si è inaugurata il 13 dicembre Memorie di un vissuto recente, mostra di rilevante importanza storica e politica della pittrice rumena Doina Botez, vittima delle persecuzioni nell’est europeo quando era sotto la morsa del dominio comunista egemonizzato dall’Unione Sovietica.

Una piaga dolorosa della storia che è sottaciuta anche dopo la fine del muro di Berlino, forse perché sostituita da quella – meno visibile – dell’omertà politica che nessuno osa nemmeno oggi denunciare.

Una difficoltà già menzionata in una mostra da me recentemente recensita in Agenzia Radicale Tecniche d’evasione. Strategie sovversive e derisione del potere nell’avanguardia ungherese degli anni ’60 e ’70 al Palazzo dell’Esposizione dal 4 ottobre al 6 gennaio (tuttora in corso, da vedere) perché siamo sotto una gestione culturale politicamente strabica.

La Botez, come tutti gli artisti che vivevano sotto l’oppressione comunista, doveva celare il suo vero pensiero sotto figure allusive, al punto da rendere le opere artistiche simili a messaggi da decriptare, un po’ come le opere di Sergio Ceccotti che sembrano essere dei rebus: una voluta tendenza enigmistica che si rifà alla poetica surrealista. Con una differenza: mentre per i fortunati, nati e vissuti in paesi liberi come Sergio Ceccotti e simili, è la situazione in bilico tra realtà e fantastico a dare valore all’opera, per la sfortunata Botez era una triste necessità celare con uno stile fantastico fatto d’innocue figure una realtà politica ben precisa, onde darne il giusto significato.

Immaginatevi la tipica frustrazione che ha solitamente un artista che dovrebbe dare alle proprie opere la capacità di comunicare, ma che è costretto addirittura a celarne i contenuti per non subire inquisizioni poliziesche: un dramma paradossale che la dice lunga sul teatro dell’assurdo di Ionesco, anch’esso originario di questa terra che è stata a lungo repressa.

Dico tutto questo perché parlare di quadri pensati come illustrazioni di poesie per bambini per il libro Storie della mia strada, della poetessa rumena Ana Blandiana, dove i gatti, miti animali domestici, simboleggiano il dittatore comunista rumeno o le sue spie poliziesche, non debbono sembrare dei semplici pupazzetti ben disegnati, acquerelli che non sono semplicemente belli o interessanti, ma che hanno un valore aggiunto di gran lunga superiore a quello che potrebbero sembrare.

I quadri esposti sono stati la testimonianza di una condizione d’artista talmente insopportabile che costrinse l’autrice Doina Botez a lasciare la sua amata terra per l’Italia dopo le minacce ricevute dai funzionari rumeni di Ceausescu, che ritirarono il libro da lei illustrato dalla circolazione.

All’ingresso della grande sala di Palazzo Santa Chiara si notano delle splendide opere su carta dove le scolature e le tortuose pennellate di colore sul bianco candito offrono un contrasto incredibilmente equilibrato: si tratta de La rinocerontite ispirata a Eugene Ionesco, le metamorfosi apparentemente surreali che sfigurano l’uomo sotto il peso dell’autoritarismo e del totalitarismo. Qui si aprirebbe un altro capitolo che sarebbe troppo lungo, riguardo a Ionesco e al suo teatro dell’assurdo: consiglio pertanto di abbandonarsi al piacere visuale che offrono questi quadri, con particolare attenzione al grande quadro che primeggia nella sala, che da solo vale tutta una mostra. Parlo di Incubo, il grande acrilico del ciclo delle Ombre che più di tutti racchiude le angosce di Memorie di un vissuto recente, così recita il titolo assai appropriato che racchiude il tema portante della mostra.

Di Ionesco, che tanto ha dato alla cultura mondiale, dirò solo che il suo linguaggio, aspetto centrale nella sua impostazione teatrale, appare squisitamente fruibile se coniugato in senso speculare a quello pittorico di Doina Botez.

Articolo critico in Agenzia Radicale sulla mostra personale „Memorie di un vissuto recente” al Palazzo Santa Chiara, Roma, dicembre 2019

Carla Mazzoni

Doina Botez, l’artista, la donna

E’ difficile parlare dell’artista Doina Botez senza parlare della Doina Botez donna. Troppo presente nella sua produzione artistica l’impronta indelebile che negli anni vissuti a Bucarest, sua città natale, ha impresso in lei, nel suo animo, il terribile statista Ceausescu con il suo regime poliziesco e tirannico.

Per anni Doina Botez ha attivato un meccanismo per cui, dietro immagini fiabesche di illustrazioni per libri d’infanzia o di cartoni animati, celava le ansie, i turbamenti e le vicissitudini che era costretta a subire quotidianamente in Romania nel tentativo di esprimere liberamente la sua Arte grafica e pittorica.

In questa mostra romana a Palazzo Santa Chiara, l’artista presenta un dipinto ad olio-acrilico e alcune raffinatissime tecniche miste su carta, inoltre alcuni acquarelli del 1988 eseguiti per illustrare il libro per bambini Intimplari de Pe strada mea della poetessa rumena Ana Blandiana, mai esposti fino ad ora. Queste illustrazioni a suo tempo, quando il libro fu pubblicato in Romania, procurarono a lei e alla poetessa un’ammonizione da parte dell’organo preposto al controllo della Stampa ed il divieto per il futuro ad illustrare libri. Il libro fu ovviamente censurato e immediatamente ritirato dalle librerie.

Come è noto, ogni artista, per propria ineludibile vocazione, trasfonde nel fare artistico tutto l’archivio di emozioni, esperienze e sentimenti occultati nel suo profondo, ma Doina Botez artista, per esprimersi in un paese regimentato, ha dovuto trasformare e mascherare – con grande ironia, fantasia e perizia – in insetti, animali e uccelli, i personaggi e gli eventi che quotidianamente l’angustiavano.

Quando, di recente, l’artista è stata invitata a partecipare ad un’importante mostra a Lisbona, A Viagem do Riniceronte, in un senso liberatorio – una vera metamorfosi – sono nate le opere, da lei dedicate come omaggio al grande drammaturgo rumeno-francese Eugène Ionesco e alla sua famosa opera Il Rinoceronte, un’opera solitamente interpretata come allusione ai totalitarismi, comunismo, fascismo e nazismo. Ionesco diceva di vedersi attorniato da “rinoceronti” in un mondo che si uniformava e si condannava all’anti-umanità.

Per Doina la realizzazione delle Metamorfosi è stato „un lavoro doloroso d’introspezione e di memorie dormienti” come lei stessa confessa. Al centro di questi lavori l’artista pone sempre e comunque l’Uomo quale protagonista assoluto dell’immagine. L’Uomo è presente con il suo carico di dolore e di speranza, sia che appaia schiacciato dal peso dell’esistenza o ripiegato sotto la fragilità del suo io, sia che si lasci andare ad attimi di ebbrezza o si abbandoni a sogni e speranze.

Osservando Incubo, il dipinto appartenente al nuovo ciclo chiamato Ombre, presente in questa mostra, possiamo percepire gli inquieti sentimenti che dai sepolcri dell’anima dell’artista sono affiorati e si sono concretizzati nell’ immagine. In questo dipinto la sofferenza stravolge il volto in trasformazione dell’uomo e la bocca è spalancata in un urlo silenzioso ma assordante. Non è un quadro di grandi dimensioni, ma s’impone con potenza d’immagine come un grande quadro di richiamo anacronistico. L’artista ne ha voluto mitigare il dramma arricchendo la parte inferiore dell’opera con tanti piccoli segni, tracciati a pastello, di delicati celesti e gialli e accentuando la morbidezza della mano in primo piano, che con gesto di abbandono copre il volto del dormiente.

Sono di estrema raffinatezza le Tecniche miste anch’esse del ciclo Metamorfosi. Le matite sembrano aver appena sfiorato il foglio nel tracciare velocemente il disegno, mentre chiazze di delicata colorazione, scontornate, libere nella superficie del foglio – a volte sembrano quasi galleggiare sull’immagine – creano un’atmosfera del tutto particolare e personale.

Gli Acquarelli, vera chicca dell’esposizione, oggi esposti per la prima volta, hanno la fantasia e il potere che hanno le fiabe, incantano, divertono, e come le fiabe trasmettono ben oltre la narrazione ed il visibile. Sono un mosaico di piccoli quadri con scene ricche di fantasia, movimento, suggestioni e sorprese, opere che allineate insieme concorrono a comporre un vivacissimo teatrino dietro il quale Doina Botez ha saputo abilmente mascherare ombre e personaggi oscuri. Oggi che il flusso del tempo ha dissipato le ombre restano per sempre in queste deliziose piccole opere d’arte la fantasia e l’abilità dell’artista.

Testo critico per la presentazione della mostra personale „Memorie di un vissuto recente” al Palazzo Santa Chiara, Roma, dicembre 2019

Dan C. Mihăilescu

Eul nărăvaş în coregrafii năvalnice

După inerentele ezitări iniţiale (justificate, ca de obicei, de stânjeneala senzaţiei de contre-emploi şi inadecvare pe care mi le creează diletantismul meu, tot mai înverşunat, observ, în cele picturale), am cedat la iuţeală în faţa provocării de-a scrie despre somptuos învăpăiata lume imaginară din tablourile Doinei Botez.
De ce ? Nu mi-e ruşine s-o spun neted : graţie percutantei emoţii retrăite la vederea copertelor realizate de domnia sa pentru Degeţica lui Andersen în 1984, ca şi la Heidi, fetiţa munţilor, pe care ţin minte şi azi cât le-am savurat împreună cu fiica noastră, apoi la Întâmplări din grădina mea şi Întâmplări de pe strada mea, cărţile (oare numai pentru copii ?) ale Anei Blandiana cu aşa un destin paradoxal. Am reparcurs mental într-o clipă oceanul de umilinţe, mizerie, urâciune, sleire fizică, deprimare şi uscăciune morală în care ni s-au înecat anii 70-80 ai veacului trecut, când ceauşismul condamnase parcă pe veci frumuseţea, confortul, liniştea, rafinamentul, armonia, ghiduşia, delicateţea, pe scurt : plăcerea şi bucuria de-a fi. Totul, în numele unei grotesc-macabre supravieţuiri catacombare, pentru care urâtul utilitar, în rol de Caliban, era menit să ne transforme în umbre târâtoare, sau, mai degrabă, în convulsiile veninoase ale unei decerebrate neputinţe generalizate.
Când am mai aflat că Doina Botez a făcut scenografie inspirată din universul lui Bruegel cel Bătrân, că are nostalgia cernelurilor şi a hârtiei tipărite, că a copilărit cu basmele lui Andersen şi ale fraţilor lui Grimm povestite de bunica şi că a pictat hipnotic măşti hohotind pe podurile carnavalulului de la Veneţia, atunci empatia mi s-a dezlănţuit irepresibil.

Şi iată-mă captivul acestei senzualităţi debordante, temperament sangvin cu tuşe coleric-baroce şi apetit narcisiac, cu pânze flamboaiante, de-o carnalitate triumfător acaparantă, închipuind adeseori un soi de care alegorice ale sfintei nebunii ritualice din străvechile bachanalii. Pânze dionisiace, cu palpitaţii vulcanice, forfotind de patimi onctuos depliate, cu virilităţi dominatoare, metamorfoze aiuritoare, cruzimi halucinate şi gesturi abrupte, de un erotism nesăţios şi graţios în egală măsură, totul explodând un cromatism invaziv, verde, vineţiu şi roşu, deopotrivă teluric, acvatic şi ignic.
Fizionomii de zeităţi insaţiabile, vegetaţii luxuriante, gestualităţi abracadabrant convulsionate, nemărginite revărsări din cornul abundenţei, îngurgitări enorme, cu ludic pansexualism subtextual şi pentru care răpirea Europei, dezlănţuirea Menadelor, sau zeiasca posedare a Ledei devin embleme totalitare. Faţă de ele, detectarea unor cadre şi volute Jugendstill, anume reliefuri îmbârligate arcimboldeşte, câte o reminiscenţă din Tizian, sau Picasso, ori din mai vechea frecventare a lui Munch, dar chiar şi desele trimiteri la excesele umorale din panoplia expresionismului – adaugă magnetizant câţiva pigmenţi suprinzători acestui vulcanism interior livrat cu exacerbare imaginarului metamorfotic.
O pictură care „urmăreşte forma înlăuntrul magmei”, cum perfect, cred, o defineşte Mario Lunetto. O pictură, continuă el, care alarmează şi inflamează, nu generează nicidecum linişte, împăcare, contemplaţie. Vizionarism chimeric pe fondul unei senzualităţi luxuriante. Proiecţiile hiperbolizante ale unei energii în fabuloasă desfăşurare. Era aproape fatal, aş zice, ca Metamorfozele lui Ovidiu să se ciocnească de „Gnothi se avton” (Nosce te ipsum), sublimul îndemn de pe frontonul de la Delfi, pânzele Doinei Botez fiind tot atâtea alchimii lăuntrice, într-un Athanor pentru care patima înfiorată, extazul sorbitor şi explozia cromatică oferă combustia ideală.

Revenind în România după un sfert de veac, cu o suită picturală copleşitoare prin jubilaţie, exuberanţă, nesaţiu proteiform – Doina Botez ne va găsi, probabil, agasant de moi, pehlivani dezorientaţi şi dezarticulaţi, suspendaţi într-o levitaţie pe cât de inocentă, pe atât de condamnabilă. Fie ca energetismul său (împreună cu cât mai multe altele) nu doar să ne încânte vizual, ci să ne stârnească benefic latenţele interioare.

Testo critico in catalogo per la presentazione della mostra personale „Alchimii Afective” alla Galleria Romana, Bucarest, novembre 2014